SMS

GÂNDIREA SALVAMAR. Se povesteşte că două broaşte au căzut într-un borcan cu lapte: prima nu a făcut nimic şi s-a înecat, a doua s-a zbătut atât de tare încât a transformat laptele în smântână şi s-a salvat în ultima clipă. Dar în oraşul lichid în care ne scufundăm zilnic şi care se schimbǎ tot la o nouǎ fluctuaţie a dolarului, povestea despre efortul de voinţǎ al broaştelor nu ne foloseşte la nimic: suntem pur şi simplu în mijlocul unui ocean. Ne rămân însă gândurile: dacă le zbatem cu toată puterea, ele aruncă în jurul nostru ancore, parâme, fixează faruri în depǎrtare, sunt de fapt vesta invizibilă de salvare care ne susţine - oricât de adânc ar fi oceanul sub noi la fiecare pas.

 

“Bemveu de Bucureşti”

« Adi BMW » dă trezirea în fiecare dimineaţă în cartierul Vitan şi apoi intră pe bulevard spre Unirii, locul lui preferat de socializare. De regulă are discuţii cu « Daniel Audi », student la Drept,ASE&Administraţie, iar calea « înstelată » e lungă până la Unirii. Va urma.

 

SMS

IERTAREA NOPŢII. Oraşele se văd cu adevărat seara: bagheta magicǎ a nopţii scoate încet din beznǎ luminile tuturor apartamentelor şi descoperim cu aceeaşi mirare cǎ nu conteazǎ atât de mult conexiunile de drumuri care se vǎd ziua ci pulsaţia galaxiei inimaginabile de suflete care ne înconjoarǎ, ca nişte roiuri de stele calde. Şi pentru o clipă ne iertǎm unii altora. Până când lumina zilei aruncǎ iar în jurul nostru zgârieturi şi gesturi ratate, mirosuri şi aglomeraţie, neglijenţǎ şi priviri inutile: lista completǎ a tot ce vom ierta la lăsarea binecuvântată a serii.

 

Bruce Willis si METAFIZICA OBOSELII

Farrell: - So have we got a plan?

Mc Clane: - Find Lucy. Kill everybody else.

Farrell: - I kinda meant “a plan” as “a way to do all that.”

Die Hard or Live Free (Die Hard 4)

Pe Bruce Willis îl iubeşti sau îl ignori, nu pare a mai fi altceva de adăugat. Sigur, e şi categoria a treia: cei care spun „Mda, e slab dar să ştii că are şi filme bune”. Sunt cei care întreabǎ de obicei „care e mesajul filmului?” şi dacă nu li se listează pe loc un mesaj etic, nobil şi mai ales clar, nu se duc să vadă filmul (eu habar nu am nici astăzi care e „mesajul” filmelor Die Hard în afară de înţelesul profund al titlului). Dar, dacǎ suntem atenţi, putem adăuga că trecerea între taberele pro şi contra se face mai degrabă de la cei care îl ignorǎ sau îl detestǎ pe Bruce Willis la cei care îl iubesc, including subsemnatul.

Ce ar fi aşa de interesant la filmele lui? Mi se pare că avem acea atitudine de Oboseală Cronică. Lumea e obositǎ, noi suntem obosiţi, iar Bruce Willis e cel mai obosit dintre noi toţi, mai ales când aude ce urmează sǎ facǎ pe când filmul nici nu a început bine. E acea cǎutăturǎ cu un rictus de obicei pe dreapta, ochii mari cât cepele care exprimă cumplita lui trăire, aplecat puţin pentru a îndrepta mai bine pistolul spre orice mişcă suspect sub soare

 

SMS

LOVE IS IN THE AIR. Relaţiile contemporane sunt mult prea greu de construit pentru a nu avea un model mult prea simplu: o întâlnire de cinci minute la o cafea. Trebuie un echilibru de fineţe pentru a construi o relaţie întreagă dupǎ un asemenea model şi totuşi asta nu e doar reţeta practică ci şi sociologia recentǎ a cuplului: relaţia e nici mai mult, nici mai puţin decât mobilarea unei Întâlniri şi locuirea ei.

 

U2 ca şcoală a speranţei

Deşi aparent nu au vreo legătură, Bono şi Al Pacino au ceva în comun, la fel de intens şi totodatǎ uşor comunicabil la nivel mondial în rândul tuturor celor care îi privesc. Dacă personajele lui Pacino ne învaţǎ sǎ suportǎm complexitatea vieţii sociale atunci când tocmai o învǎţǎm, ne putem gândi că Bono completeazǎ aceastǎ şcoalǎ: pune « punctul pe i » după fiecare efort cotidian, ne redǎ zilnic speranţa fǎrǎ a fi, de mai bine de 25 de ani, patetic.

Melodiile de la U2 pǎstreazǎ într-adevăr un echilibru rar întâlnit între comuniunea cu bucuria lumii înconjurătoare în tot ce are ea intens şi comuniunea cu propria fragilitate afirmatǎ deschis şi fǎrǎ nici un pic de ruşine: fragilitate profesionalǎ, emoţionalǎ, relaţionalǎ, religioasǎ, socialǎ. Tot ce e slab nu mai e « slab » la Bono: e doar şansa mereu diferitǎ de a rezona mai bine cu lumea şi cu oamenii.

 

SMS

ORAŞUL CA TERAPEUT DE CUPLU. Viteza cotidiană nu ne transformă neapărat în brute: mai degrabă ne face atenţi la diferenţe şi la noutate, ne deschide ochii la celălalt aşa cum este, privit în cinci secunde fără ochelarii unor coduri sociale pregǎtite dinainte. Relaţiile care în trecut ar fi rezistat închise bine în camere sunt aruncate în aer din prima zi: totuşi, pragurile care se subţiază ne cresc sensibilitatea la cei care le păşesc. Aşa cǎ ne plângem degeaba cǎ nu avem timp să ne cunoaştem: prin forţa lucrurilor rapide, viaţa urbană şlefuieşte o relaţie mai bine decât o armată de terapeuţi.

 

Trei puncte de sprijin (1)

ALPINISMUL PSIHOLOGIC

“Less is more”

Ludwig Mies van der Rohe

Viaţa urbană a devenit un adevărat sport extrem şi asta nu doar pentru o singură zi: a devenit un sport extrem de zi cu zi, un sport pe termen lung.

Viaţa urbană e în primul rând un sport psihologic al calculelor posibile, o probabilistică a oportunităţilor şi un antrenament de adaptare bio-energetică la agenda pe care o consultăm la fiecare pas pe măsură ce înaintăm pe străzile agitate. Pe de altă parte viaţa e un sport extrem în care riscurile ne pândesc din toate părţile: taxe, amenzi, întârzieri la termen, falimente, carduri bancare furate, accidente sau dezastre ecologice, etc. Chiar dacă ne mai oprim o clipă şi tragem pe dreapta, ştim bine că fuga nu e o soluţie: trebuie să revenim mult prea repede în joc. Aşa că de ce să nu o luăm ca atare: viaţa e sportivă şi trebuie să ne antrenăm pentru ea.

Or, am avea multe de câştigat în psihologia cotidiană dacă am face o comparaţie între această viaţă şi alpinismul ca sport extrem. Printre blocuri ameninţătoare de pe care putem oricând să picăm ne strecurăm, ca nişte alpinişti, atenţi la fiecare gest, la fiecare priză

 

SMS

EROISMUL IGNORANŢEI. Infernul cotidian în care ne zbatem nu e greutatea vreunei sarcini, suferinţa episodică (cum e mersul joia la dentist) ci o formă invizibilă de ignoranţă. Trecem zilnic prin prea multe stări sufleteşti şi situaţii prea diferite între ele pentru a mai putea aprecia exact cât de mult am suferit (şi ar fi normal să fim lăudaţi) sau cât de mult ne-am făcut doar datoria - de cetăţeni, de oameni, de prieteni. Iar când luăm metroul spre casǎ după o călătorie de şapte ani care a durat o zi, suportarea sentimentului cǎ nu ştim precis pentru ce ar trebui sǎ fim aplaudaţi (chiar dacǎ nimeni nu ar face-o) e, de fapt, adevăratul eroism.

 

Sfârşit de lume în Vama Veche

Vor fi nişte episoade despre Anexa de vară a Bucureştiului numită Vama Veche, în care găsim diferite personaje din toate categoriile sociale, toată lumea ştie că începe să cam pută dar încă e interesant ca fenomen şi încă e plăcut să te imaginezi cinci minute pe câte o margine de mare la o discuţie cu un hipiot devenit Manager şi venit cu un BMW X5 (The Boss is Back.. ) să îi arate aluia mic “Libertatea”